Altii nu au acelasi noroc...

John avea in spatele curtii un castron de cincisprezece tone, indreptat spre cer. Din el iesea un singur cablu, ce trecea fara multe ocolisuri peste atelier si intra cuminte in camera de cercetari, acolo unde se termina intr-o cutie nu mai mare decat una de pantofi. Acea cutie avea un difuzor, un decodor si un reglator de frecventa. Atat. De jur imprejur stateau mormane de schite, harti facute numai din puncte si alte ciudatenii care ii displaceau cumplit Sarei. De cand cu acea cutie blestemata, ea nu mai stia ce loc ocupa in viata lui John. Oricum, primul in niciun caz. Primul era cerul...

I-au trebuit nouazeci si trei de zile sa gaseasca un semnal care, spunea el, reprezenta o stea pe care nici cel mai performant telescop optic nu o putea repera in veci, din pricina prafului stelar. Au trecut alte patruzeci de zile si, pe nepusa masa, al doilea semnal s-a ivit intr-o seara ploioasa de mai. Atunci, a sarutat cutia de bucurie. A iesit descult in ploaie si, chiar daca norii grei nu-i aratau niciun punct galben, a realizat ca uriasul castron este pentru el o minune. Nu trebuia sa vada nimic si totusi vedea stea dupa stea, pe calea undelor electromagnetice. In iarna aceluiasi an, John a bagat de seama ca Sara plecase si facuse asta cam de multisor. Biletul lasat pe masuta cu trei picioare sprijinea praful nesters de saptamani intregi si tinea pe el urmatoarele cuvinte: "Scumpul meu John, De cand ai conectat fieratania aia pentru care ne radeau toti vecinii si Andersen seniorul chiar a inaltat gardul cu inca doi metri, de cand ai pus in functiune nenorocita aia de cutie gri care boceste zilnic alte si alte sunete, eu nu am mai existat. Ce ai descoperit atat de extraordinar incat ai renuntat la orice altceva? Da, sunt miliarde de stele pe cer. Conteaza daca vezi tu inca una? John, toata atentia ta s-a indreptat asupra cutiei. Nu ma mai simt sotia ta, nici macar femeie. Stiu ca orice discutie sau cearta nu ar putea sa te desparta de punctele tale pe care nu dau nici doi bani. Asa ca am decis sa plec si stiu ca nici asta nu te mai intereseaza. Ai grija de cutie...Sara."

Citind randurile, John nu a schitat nici macar un gest de amaraciune. De lacrimi nici nu mai incape vorba. Si le pastra pentru undele magice care ii aratau o noua stea. Anii treceau atat de repede in camaruta cu hartii si pe o tabla stateau la loc de cinste noile stele, fiecare cu numele sau...Omul isi iubea sotia insa ea era una singura si el avea nevoie de mai mult. Ea nu era mai multi oameni, ea nu tinea loc de pasiuni, ea era doar ea. Pentru ca stransese deja vreo douazeci de ani ca inginer in radiotransmisii, nu i-a fost greu sa puna la punct toata smecheria din spatele curtii. Incet incet, stelele i-au adus ceea ce nu avea. Asa e omul, cand ii lipsesc anumite lucruri intr-o parte, incearca sa le compenseze din alta parte...

Cand zapada unui ianuarie nesuferit ii acoperise casa aproape in intregime, lui John nu-i venea sa credea ca fieratania cu fir nu mai transmitea nimic. Il dureau toate cele si nu-i era cu putinta sa mai repare ceva. A iesit usor usor din magia undelor fermecate si a realizat, la fel de usor, in acel ianuarie morocanos si din cale-afara de inzapezit, ca nu prea mai avea cu ce sa-si omoare timpul. Prin casa, sub praful de doua degete, inca mai zarea fotografii cu Sara. Rationalul lui pana atunci acaparat de stele a inceput sa paleasca in fata unei parti sentimentale care aproape l-a doborat la pamant. Dumnezeule, sotia lui nu mai era acolo...Cum dracu' s-a intamplat una ca asta? Zilele deveneau tot mai grele, zapada parca il apasa direct, cu o presiune insuportabila. Unde e Sara?

In camera din capatul holului aproape gol, o lumina strabatea si se reflecta difuz intr-un tablou vechi. John s-a dus sa vada ce e acolo. In colt, pe un pat lat de jumatate de metru, Sara dormea cu ochelarii pe ochi si o carte deschisa pe piept. Nu plecase niciodata, chiar daca a intentionat sa faca asta. Nu avusese puterea sa faca asta. Pe John nici macar nu l-a interesat si au trait fara sa se intersecteze atata amar de vreme. A ramas nemiscat in pragul usii si nu a trezit-o, chiar daca isi dorea asta mai mult decat oricand. Era timp acum, stia ca avea inca timp sa indrepte lucrurile, dar de maine...

Cand te scufunzi prea mult intr-o pasiune, se prea poate sa pierzi tot ce ai mai bun. John este, ce-i drept, un caz fericit, daca putem sa-l numim asa. L-a ajutat iarna. Altii, nu au acelasi noroc...

Un text de: Ianis