Dar sa nu indrazniti sa credeti ca si totul e lipsit de sens, sub micimea raportarii. Totul are un scop si nu e la voia intamplarii. Eliberati de presiune, una poate mai mare decat cea de la originea universului, traiti si ajungeti exact asa cum vreti. Lasati lucruri marete sa pluteasca in acelasi prezent. Exact in clipa asta.

Ce este timpul? Cum as putea sa astern cateva cuvinte despre timp, gandindu-ma ca fix in clipa in care scriu, timpul se scurge nemilos? Filosofand despre inamic in timp ce inamicul te ataca din plin este fie un stoicism dus spre limita absurdului, fie apanajul omului care isi permite luxul sa gandeasca in interiorul unui invelis vulnerabil, stiind ca exercitiul sau nu este altceva decat o revolta suprema, o ignorare.

Evoluam intr-un singur sens, de la mic la mare, de la inceput spre sfarsit. Ne nastem uzi si goi, ajungand la capatul drumului cam tot asa, desprinzandu-ne de o lume care nu ne mai considera de folos. “Faceti loc si altora!” pare sa mai strige mama natura. Moartea devine, dintr-un fenomen inspaimantator, o dulce ispita. Inaintand prin viata, omul o percepe altfel. Prin vizorul magic al copilariei, totul este joc si joaca. Fara ganduri negre, fara griji, cu foarte multi dusmani imaginari si prea putini reali, cu pasi in colb, cu zile lungi, cu zambete largi pe chipuri inocente.

Treptat, un vant aspru spulbera colbul si ascunde pasii proprii si pe cei ai prietenilor. Viata incepe sa fie guvernata de un singur cuvant: trebuie. Ne pierdem libertatea chiar cand credem ca o avem cel mai mult. Ne pierdem visurile si capacitatea de a ne imagina orice. Trebuie sa terminam scoala, sa obtinem un loc de munca bun, sa ne gasim o jumatate, sa intemeiem o familie, sa cumparam o masina, o casa, sa avem grija de copii, cate si mai cate. Trebuie, trebuie, trebuie. Jucam pe o melodie bine definita.

In urma cu vreo doua luni scriam asta: “In frageda pruncie, nici trupul in miscarile lui limitate, nici mintea nu pot a pleca nicaieri. Cu timpul, prin copilarie, trupul o ia inaintea mintii, si pleaca, alearga, se arde, transpira, in genunchi bube dulci pune, iar mintea astfel se coace. Timpul tot trece. Cultura, emotii, trairi, aventuri, greseli si mintea-n sfarsit depaseste-n viteza tot corpul. Timpul se scurge-ntr-un sens, nemilos. Trupul devine greoi si batran, gandul fuge departe senin. Timpul trece ca un vis, mintea e in paradis. Trupul ajunge iar in pat, gol si ud, in miscarile-i limitate. Doar gandul mai zboara prin parti nestiute…” O chintesenta a vietii. Frunza se desprinde din copac, vantul o invita la dans, o coboara lin si o lasa sa moara, dupa ce a amagit-o, chiar langa trunchiul copacului.

Dupa acest preambul, revin la intrebarea initiala: ce este timpul? Astrofizicienii au calculat ca, dintr-o condensare la presiuni uriase, universul a luat nastere printr-o explozie, acum 13,7 miliarde de ani. Explozia a creat deplasarea, spatiul, entitate de prezenta careia a depins aparitia alteia: timpul. Ni s-a spus ca sunt interdependente si, dincolo de relativitate, trebuie sa ne impacam cu ideea asta. Sa murim cu ea de gat. Spre a ne fi mai usor, am inceput sa ne impartim timpul initial in bucati de timp, mai mici. Avem zile, luni, ani, secunde, minute, veacuri, ceasuri, clepsidre, pendule, prezent, viitor, trecut.

Descopera deznodamantul aici